De ce portretele renascentiste ni se par acum ciudate?

Fenomenul renasterii italiene a fost unul cu totul deosebit pentru intrega lume civilizata. Mostenirea renascentista, stilurile artistice ce i-au urmat au “supus” toata lumea Occidentala pret de sute de ani.

Sunt multe persoane pot face distinctia clara  intre o pictura renascentista si una baroca si aproape toti dintre noi stim sa identificam o opera de arta.

Chiar si in lipsa unor  cunostiinte de istorie a artei stim sa distingem o lucrare ca fiind opera de arta.

Sunt convins insa ca multora dintre noi, aspectul acestor personaje li va parea straniu, lipsit de sens, asemeni unor figurine de ceara de o slaba calitate facand parte dintr-o butaforie de carnaval provincial.

Paragraful de mai sus nu reprezinta o ofensa adusa artei, ci mai degraba am urmarit sa  semnalez  o dilema, frecvent dezbatuta.

In cele ce urmeaza voi aduce un set argmumente care sper sa clarifice cel putin o parte ale acesteia.

Aspectul sculptural al portretelor renascentisce

Unul din argumentele  pentru care portretele din perioada renascentista se aseamanau unor sculpturi consta si in faptul ca aristiii renascentisti erau fascinati de arta clasica a lumii greco-romane.

Artistul renascentist vedea in opera clasica si mai cu seama in mitologia antichitatii sursa unui adevar profund.

Cum picturile din perioada antichitatii nu s-au pastrat, patrimoniul sculptural a fost o sursa de inspiratie pentru generatiile scolilor de arta din orasele italiene. Artistii isi gasesc „seva” schemelor de reprezentare cercetand statuile greco-romane.

Renascentistii priveau catre gratia cu care au fost articulate personajele, anatomiile acestora, proportiile, posturile si chiar si modul in care se realiza distributia luminii.

De fapt ideea principala a Renasterii graviteaza in jurul proportiilor desavarsite. Omul renascentist tinde asfel sa obtina o imagine a perfectiunii depline, o imagine idealizata. Imagine de esenta clasica, plamadita in cultul: simetriei, ritmului si armoniei. Imaginea clasica, muza artistilor renascentisti, viza claritatea aproape perfecta in redarea lumii inconjuratoare, in cele mai mici amanunte.

Linearitatea siluetelor renascentiste

Leonardo da Vinci stapanea atat de bine mestesugul incat putea contura un personaj doar din cateva linii.

Ex.

De fapt aceasta tehnica, era atat de raspandita incat este recunoscuta ca si un aspect definitoriu al stilului portretistic renascenstist.

Posturile personajelor renascentiste

Pozitionarea siluetelor in “S” se bucura de o mare trecere in perioada gotica pre-renascenstica cat si pe parcursul perioadei renasterii in care sunt redate pozitii mai complexe, mai elaborate.

“distorum et elaboratul” – rasucit si migalos si totusi capabile sa isi pastreze naturaletea si gratia

Eclerajul personajelor

Lumina in care sunt realizate personajele se asemana foarte mult cu lumina care adera pe toata suprafata statuilor din marmura a perioadei clasice.

Lumina pare sa imbrace uniform personajele, fara a lasa umbre puternice si fara a putea identifica clar sursa luminii sau cel putin unghiul acesteia.

De multe ori, avem impresia ca personajele au un fel de “lumina proprie” si nu sunt luminate din surse exterioare.

Aspectul marmorat al pielii

Pe langa cele prezentate mai sus ce tin de eclerajul siluetelor, aspectul marmorat al pielii poate fi completat si de faptul ca pielea bronzata, mult apreciata in ziele de astazi, era un semn al clasei inferioare, a celor ce trudeau munca campului sau muncile fizice de tot felul “laboratores”.

ex.

In aceea perioada arta nu aborda scene de gen, iar aspectele personajelor trebuia sa fie apropiate de clasa nobiliara, cea mai mare consumatoare de arta.

Personajele biblice, eroii mitologici trebuiau sa fie reprezentati asemeni elitelor vremeii. Pielea alba, catifelata era un semn al apartenentei unei clase sociale superioare.

Elita vremeii era ascunsa de toropeala soarelui intre zidurile groase si  reci ale castelelor.

Scurte concluzii personale

Intr-adevar, aceste imagini  apartin unor altor timpuri si sunt produsul unui alt sistem de gandire, diferit fata de al nostru. Pentru o minte mai putin antrenata, pot fi banale, hilare si foarte confuze.

Chiar daca aceasta estetica este depasita astazi din foarte multe puncte de vedere, in epoca in care aceaste imagini s-au realizat, au fost percepute ca pe o manifestare a unei emotii profunde.

Viziunea pesimista medievala este depasita, piosenia si umilita dusa la absurd a omului medieval este infranta de curentul umanist al Renasterii: omul este facut dupa chipul si asemanarea Domnului, asadar este frumos si merge catre Dumnezeu!

Renascentistii cautau sa readea tot ce este frumos si desavarsit pentru a contrabalansa secolele intunecate ale Evului Mediu ce sa abatusera peste societatea europeana odata cu prabusirea Imperiului Roman si a mostenirii culturale a acestuia.

Aceaste note ale portretisticii renascentiste au fost capabile sa hraneasca pe deplin “gustul epocii” in are au fost realizate.

Totusi una dintre rupturile de realitate si instrainarea personajelor de realitate o constituie tocmai cautarea perfectiunii prin proportie si geometrie.

Prin izolarea personajelor in interiorul formei, prin cautarea proportiilor desavarsite, prin eclerajul perfect aplicat pe suprafata fetei, a corpului iluzia vietii se risipeste.

Daca stam sa analizam la sange, portretul renascenstist nu este un portret in adevaratul sens al cuvantului ci mai degraba o “reprezentarea a unor siluete” ce apartin unui omolog sau omologi de oameni.

Astazi, cu atatea informatii in jur, realitatea este atat de distorsionata, incat s-ar putea sa respingem involuntar idealul frumusetii clasice, cladit de greci si cautat cu atata ardoare de catre renascentisti.