Critica lui Perugino si gusturile societatii florentine

PIEDRO PERUGINO

Pietro di Cristoforo Vannucci, cunoscut sub apelativul Perugino (it. “il Perugino” – Pietro din Perugia), a fost un pictor italian ce a avut o puternica influenta asupra evolutiei artei din timpul Renasterii.

Piedro Perugino se formeaza alaturi de Leonado da Vinci, in atelierul lui Andreea del Verrochio si va deveni la randul sau maestrul lui Rafael Sanzio, unul dintre [cei mai de seama artisti renascentisti].

CRITICA LUI PERUGINO SI GUSTURILE SOCIETATII RENASCENTISTE

Chiar daca facea parte din elita artistica a societatii italiene, detine ateliere si onoreaza comenzi atat in Florenta cat si in Perugia (fiind si cetatean de onore al acesteia), este comisionat sa lucreze pentru papalitate, artistul nu scapa de gustul critic al contemporanilor.

In lucrarea “Mostenirea lui Appeles” a lui E.H. Gombrich am peste un citat interesat din Vasari. Anume una din lucrarile de batranete ale maestrului este primita cu o inversunata ostilitate de catre publicul florentin.

Cauza declansarii acesteia este ca arstistul utilizeaza in compozitie un portret pe care il mai utilizase in trecut. Devine tinta unor critici acide care se amplifica ajungandu-se pana la hartuiri si injurii publice. Fapta exte taxata chiar si de de apropiatii acestuia, cei din urma acuzandu-l ca a devenit prea comod si numai poate genera lucruri noi.

Am pus in acest tablou figuri pe care le-ati laudat altadata si care v-au placut nespus. Daca acum nu va mai plac  si nu le mai laudati, ce pot sa fac eu?

# NOUL TREND IN SOCIETATEA FLORENTINA

De fapt cam toata portretistica renascentista se baza pe o astfel de abordare. Avea la baza o serie de conventii, conventii ce respectau canonul frumusetii renascentiste.

Simplicat spus, portretul unei persoane era realizat asemeni portretului robot din ziua de astazi: artistul isi definea o serie de personaje: femeie, barbat, copil cu diferite posturi, trasaturi si expresii. In functie de subiectul abordat, el isi utiliza personajele, expresiile acestora  pe care le plasa intr-un context.

Ia-ta cum, in cursul unei singure generatii, gustul societatii florentine se schimba, fiind foarte atenti la detaliile artistilor.

Originalitatea devine o trasatura definitorie a criticii de arta din societatea florentina. Prin aceasta i se confera meritele unui artist si statutul maiestriei.

Publicul devine mai sensibil la aportul personal, la inovatie. Chiar si semnalizea defectelor are rol contructiv, deoarece fara tendinta de a fi constient de defecte nu poate exista nici de imbunatatire.

SCURTE CONCLUZII PERSONALE

Acest mic aspect, aprope trecut de trecut cu vederea, poate chiar anecdotic  reflecta de fapt o frantura a gustului societatii florentine. O societate libera fata restul statelor Europene din acele vremuri. Tocmai acesta specificitate, a permis, intr-un timp asa de scurt inflorirea artelor, la un nivel pe care omenirea nu il cunoscuse pana atunci: Renasterea.

O societate libera va manifesta intotdeauna dorinta catre inovatie, catre noi abordari, catre noi forme de expresie. In comparatie cu o societate totalitara, rigida, ce tinde catre o traiactorie diametral opusa, catre conservarea principiilor pe care si-a fondat ideologia. O forma de cluster inchis ermetic,  datorat impulsului de mentinere si conservare a ierarhiei dominate.

Cate intrumente veridice de cercetare ne oferta arta!